Băncile sub gard
Și cu siguranță Valentinei Sergeevna de la etajul doi, care în ultimii ani abia dacă a depășit banca de lângă intrare.
Dintr-un anumit motiv, Elena Petrovna îi aducea întotdeauna Valentinei mai mult decât celorlalte.
Ea însăși nu putea explica cu adevărat de ce.
Probabil pentru că Valentina Sergeevna știa să-și exprime recunoștința în așa fel încât, după cuvintele ei, sufletul tău se simțea ușor toată ziua.
„Lena, de ce atât de mult?” a spus Valentina Sergheevna, întinzând deja ambele mâini spre borcan, pentru că era prea greu ca să-l țin cu una singură. „Nu pot mânca atât de mult.”
— Mănâncă-l. Iarna e lungă.
„O, castraveții tăi sunt uimitori. N-am mai făcut așa ceva în viața mea. Ai mei ies întotdeauna moi, dar ai tăi sunt crocanți.”
— O frunză de stejar, mătușă Valya. Acesta e tot secretul.
Acum, chiar acești castraveți stăteau lângă coșul de gunoi.
În interiorul Elenei Petrovna, un
val fierbinte părea să-i cuprindă brusc totul – de la stomac la piept și apoi direct la gât.
A petrecut șapte zile în Cerkasî cu Kristina, având grijă de nepotul ei în timp ce fiica ei mergea la cursuri.
Doar șapte zile.
Și în aceste șapte zile, munca ei a ajuns sub gard.
Elena Petrovna nici măcar nu s-a dus acasă la început.
Și-a luat bagajele și s-a îndreptat direct spre intrare.
La etajul doi, le-a așezat lângă perete, și-a tras respirația și a bătut la ușa maro acoperită cu piele veche.
Tăcere.
A bătut din nou, de data aceasta mai tare.
Și-a lipit urechea de ușă.
Ceva scârțâia în apartament – sau poate doar și-a imaginat. Poate că era doar vechea casă care își scotea din nou sunetul familiar de seară.
„Valentina Sergheevna!”, a spus ea cu voce tare. „Sunt eu, Elena de la etajul cinci.”
Nu a existat niciun răspuns.
A bătut la ușă timp de aproximativ cinci minute.
Mai întâi, politicos, cu încheieturile degetelor.
Apoi cu palma.
Și apoi a început să vorbească din toți rărunchii, complet inconștientă că tot etajul o putea auzi:
„Am văzut borcanele, știi. Ai fi putut spune că nu ai nevoie de ele. Nu le-am băgat cu forța în apartament. Le-am adus din toată inima.”
Ușa de vizavi a rămas și ea închisă.
Elena Petrovna și-a luat bagajele și s-a dus în camera ei.
Îmi tremurau atât de tare mâinile încât cheia a ratat gaura cheii de două ori.
Acasă, a așezat pe masa din bucătărie tot ce adusese de la fiica ei: un borcan cu miere de la pețitoare, o pungă cu pere, desenele nepotului ei — și, în tot acest timp, vorbea cu voce tare singură.
Așa că a acceptat-o cu un zâmbet, apoi a râs pe la spatele meu.
Așadar, toate aceste
