Băncile sub gard

că se vindeau aproape la un preț de nimic. Apoi le-a dat jumătate vecinilor de la bloc: „Ia-le, Nina, ia-le, Mariyka, oricum nu am prea multe borcane.” Erau doar capace obișnuite, nimic special.

Dar acum Elena Petrovna se aplecă mai aproape și văzu prin geam, printre roșiile roșii, un cerc galben în formă de măr.

Ea a fost singura care a adăugat mere în borcanele cu roșii.

Nimeni altcineva din casa lor n-a făcut asta.

Și castraveții erau și ai ei: cu frunze de stejar, cu o umbrelă de mărar, așezați vertical, astfel încât să nu se zdrobească niciunul.

Șase cutii.

Deplin.

Niciodată deschis.

Stăteau sub gard, lângă coșurile de gunoi, ca niște vechituri nedorite, scoase din apartament, dar pe care, dintr-un anumit motiv, nu îndrăzniseră să le arunce direct în container.

Elena Petrovna a fost implicată în conservarea alimentelor toată viața.

Nu pentru că nu avea bani și nu

pentru că îi plăcea să stea ore întregi la sobă în căldura sufocantă a lunii iulie. Pur și simplu nu știa cum să trăiască altfel.

În fiecare august, bucătăria se transforma într-un mic atelier de casă: borcane curate uscate pe prosoape, apă fiartă într-o cratiță, abur ieșea din tavan și un radio vechi zumzăia încet din dulapul din bucătărie.

Odată, fiul a glumit că mama lui a început o producție clandestină, iar Elena Petrovna a fost supărată pe el toată seara.

În același timp, ea însăși nu a mâncat aproape nimic din ceea ce fusese pregătit.

Fiica mea Christina a primit o cutie întreagă în portbagaj, deși a tot repetat:

– Mamă, de ce am nevoie de atâtea?

Kume – două conserve de roșii.

Portarul Mihail a primit castraveți pentru că îi plăceau cu cartofi.

Vecinul de la etajul patru, care are trei copii, a primit o salată și icre de dovleac.